mâncând și masturbându-se. Greu de învins (hah!) cei doi.
pentru fericirea pe termen lung, este găsirea unei modalități de a vă petrece timpul, talentul sau banii pentru a face alte vieți mai bune. Nu trebuie să fie toate celelalte vieți. Ar putea fi doar o mână. Dar cel mai bun lucru din viață —pentru mine— este să-l surprind pe tatăl meu cu lucruri distractive pe care nu și le-ar putea permite niciodată. Relația noastră a trecut de la ostil până la punctul de violență când aveam 20 de ani la el fiind cel mai bun prieten al meu astăzi (după soțul meu uimitor, desigur). Mi-a salvat literalmente viața când aveam cel mai mult nevoie de un tată.
de Crăciun l-am dus la magazinul de mobilă aparent pentru mine să alerg la Costco. „Hei. Ia-o la stânga aici. Trebuie să alerg și să fac ceva cu garanția canapelei mele”, s-a retras și m-ar conduce peste tot dodge doar pentru a ieși. Înăuntru, am spus: „Tată. Ia noua canapea și fotoliu despre care vorbeai.”*El a plâns (avea nevoie de lucruri noi și a scăpat de ani de zile din cauza altor probleme, inclusiv trecerea mamei mele pas cu aproape doi ani în urmă de cancer). Tatăl meu sa uitat la doamna de vânzări atunci când ea a întrebat cine am fost și a spus,” Acesta este cel mai bun prieten al meu …….. și un fiu al naibii de mare.”Annnnnd am plâns. Și apoi a plâns. Deci, acest bătrân de 43 de ani și un bărbat de 72 de ani stăteau în Galeria La-Z-Boy plângând ca niște băieți prepubescenți. (Și, desigur, tânăra doamnă care ne-a ajutat a început să plângă … deci practic acea scenă din „Stand By Me” la concursul de mâncare a plăcintei, dar cu plâns în loc să vomite plăcintă cu afine.)
în această călătorie în viața mea, am muncit din greu pentru a face cât mai mulți bani posibil. Cea mai bună parte este să o dau oamenilor care îmi plac. Nimic din acest univers nu bate acest fapt. Avem o mulțime de oale pe plită. Trebuie să economisim pentru pensionare și anii răi care vor veni. Trebuie să muncim din greu ca toate astea să se întâmple. Dar să fiu al naibii dacă nu-mi place să-l dau pe drum.
*și, desigur, era ca o piele maro „bunică” brută, cu perne pufoase. Nu puteam decât să suspin și să-mi amintesc că era pentru sufrageria lui, nu a mea.